Sașii sau sașii transilvăneni, (expresie din germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen, în dialectul săsesc Soxen) sunt o populație de origine etnică germană, stabilită în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea. Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Ungariei Géza al II-lea (1141-1162), din rațiuni economice și militare. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei, procesul colonizării germane în Transilvania continuând până în secolul XIV.

Originea numelui purtat de locuitori în urma colonizării Transilvaniei de către coloniștii germani a căror proveniență de bază a reprezentat-o regiunea Renania, este controversată și încă nelămurită în rândul cercetătorilor, deoarece un numar relativ mic al coloniștilor erau de origine saxonă, constându-se într-un mod paradoxal, că numele de „sași” a fost preluat de ei înșiși începând cu secolul al XIV-lea. Primele mențiuni documentare din secolul al XII-lea și începutul secolului al XII-lea fac referire la „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Documentele din arhivele papale din aceeași perioadă preferă denumirea de „Theutonici”, iar documentele arpadiene îi numește ‘Saxones’.

Denumirea de „sași” (Saxones) dată coloniștilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii sașilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) și le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetățenit denumirea de „sas”, germanii din Ardeal au fost denumiți în mod unitar sași. La începuturile colonizării, denumirea de „sași” era dată minerilor săraci și persoanelor condamnate din Saxonia, limba vorbită de sași fiind numită, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce țăranii înșiși își desemnau modul de vorbire cadetsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaților austrieci”, văzuți de ei ca străini.

Primii coloniști germani (franci, valoni și flamanzi) – au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin și Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriș din Banat, precum și abația cisterciană Cârța din Țara Făgărașului, teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani având o suprafață de aproximativ 30.000 km². Sub aspect teritorial-administrativ, teritoriile locuite de sași au fost organizate în Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, sașii s-au organizat în cadrul unor scaune săseștice aveau să devină ulterior – cetățile și bisericile fortificate medievale din Transilvania, sașii autoguvernându-se, organizați fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden.

Invazia mongolă din 1241 a distrus în mare parte regatul ungar, deși sașii au făcut tot posibilul să reziste, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen – biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la șapte din orașele fortificate: Bistritz (Bistrița, Beszterce), Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben), Klausenburg (Cluj, Kolozsvár), Kronstadt (Brașov, Brassó), Mediasch (Mediaș, Medgyes), Mühlbach (Sebeș, Szászsebes), Schässburg (Sighișoara, Segesvár).

Împreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler și cu secui, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, încheiată în 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru entități și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Impreiu Roman a încercat să desființeze Unio Fraterna la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în efortul său de modernizare a imperiului și de înlăturare a organizării medievale. Deși acțiunile sale nu au avut efectul scontat, la intelectualitatea săsească a apărut conștiința minorității, ponderea numerică plasându-i pe sași într-o poziție de inferioritate față de naționaliștii unguri și români, care începeau să afirme argumentul demografic. Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice, astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției. Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, înțelegerea dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlate grupuri etnice din partea maghiară a regatului. La finalul primului război mondial, majoritatea sașilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populației germane, așezată pe teritoriul cuprins intre Drăușeni și Orăștie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicțională și bisericească, fiind stipulate concomitent și obligatiile sale față de regii Ungariei. Comunitățile sătești erau conduse de un primar (în germană Honn, Hann, Ortsvorstand, Dorfrichter), ar odată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Națiunii Săsești (Sächsische Nationsuniversität) sașii și-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituție reprezentativă pentru sași a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învățământului săsesc. Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari, proaspătul Stat român nu recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat până în 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareșalul I. Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.

În al doilea război mondial, Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, ocazie cu care, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime. După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii. Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. Sașii rămași nu au fost expulzați de guvernarea comunistă, statul român s-a remarcat însă prin așa-numită „vindere” a minorităților, care i-a afectat pe etnicii germani din România, ca și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra.

Fiind considerați Auslandsdeutsche (‘germani din străinătate’) de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană, iar cei mai mulți dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât și în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult, sate săsești rămânând părăsite, fiind ocupate abusiv de rromi, o lungă perioadă de timp, până când legislația României, devenite în 1990 democrate, a pus la punct baze legislative prin care sașii ‘fugiți’ au avut posibilitatea  să retrocedeze casele și terenurile preluate din generație în generație.

sursa: wikipedia.org

Peisajul satelor săseşti ardenelești, modelat timp de secole de generaţii de sași meșteșugari, alături de multitudinea de specii de floră şi faună puţin afectată de poluare, modul tradiţional de a conlucra cu natura, tradițiie vechi rămase, toate au transformat Transilvania într-o detinație de ‘întoarcere la rădăcini’ a sașilor, dar și o impresionantă destinație de vacanță pentru turiștii români și străini. Azi, ținutul românesc, dezvoltat de sași a devenit o raritate în Europa, chiar dacă din vechile sate săsești au mai rămas doar poveștile și casele. Dar în urma lor a rămas ceva la fel de important. Influența lor benefică.